9 dimineata,ziua de 9, vara, soare,cald afara totul ca o zi perfecta care asteapta sa se implineasca….
un telefon ce suna distinct pentru fiecare personaj sau caracter din agenda….si stie exact ca e cineva special
el: neata
ea: neata, soare ce faci?
el: uite stateam si ma gandeam.
ea: la ce te gandeai?
el:prostii de-ale mele. tu ce faci?
ea: imi fac bagajul de plecare cum am zis…
el: pai ma apuc si eu sa impachetez ca sa fim gata cat mai repede…
ea: e bine. hne vedem la 2 pe peron…..te…..astept.
el: voi fi acolo.te sarut.
ea:si eu..
ma chinui sa pun toate hainele in ceva mai mic ca sa pot cara cel mai repede si cand ma uit la ceas deja e ora 12..mai am putin timp..hai sa ma grabesc…
sunt gata in 10 min si ies pe usa rapid..ma inghesui in metrou, in tranvai si printre multimea in care ma pierd ajung in cele din urma la peron cu biletele luate in mana fara sa imi amintesc cand si cum leam cumparat….
e soare, e vara, e perfect…..
ma uit la ceas si se face ca e 2 fara un sfert…..
“intr-un final pot sa arunc departe asta…”
ma plimb nerabdator pe peron si ma uit din 5 in 5 minute la ceas….e ora 2…
dau un mesaj, pentru ca stiu sigur ca va veni
“ce faci ? nu te grabesti deloc din cate vad….”
se face 2 si 15 min si ma decid sa sun ca sa aflu poate sa intamplat ceva dar dupa ce astept cu sufletul la gura cateva secunde aud:
“abonatul…nu poate fi contactat”
ce?
mai incerc odata si acelas raspuns….
dar inainte de a zice ceva sint un impediment ce ma trage de sacou….e un mic baietel cu hainele rupte si cu o sapca prea mare pentru capul lui minuscul…chinuit de vreme din cate se vede si cam saracacios….imi intinde o foaie de hartie…
“o doamna mi-a dat-o si a zis sa va caut…”
o iau in mana dar aceasta imi tremura rau si o pot stapani abia atunci cand o apuc si cu cealalta mana….
ma uit la ea….ma uit la cer….e soare….e cald….ma uit din nou la foaie…o deschid
o strang in pumn si o arunc pe sinele de tren cat de tare pot…mana imi tremura iar si simt ca si cum lumea a cazut pe mine si nu o mai pot suporta….ma asez langa un pilon de sustinere si parca ma preling pe el…
scurt si la obiect “NU POT”…
probabil ca daca scria 60000 de pagini nu putea spune ce a spus prin aceste 2 cuvinte…nici daca ar fi dat o explicatie concreta nu as fi ajuns probabil la aceste 2 cuvinte…
2 cuvinte….atat si nimic mai mult
vremea trece si ma trezesc ca e seara si cu un glas in ureche “va ajut cu ceva? domnule!”
unn politist amabil imi zice, ma intorc catre el si ii multumesc, ma ridica, si ma urca in primul taxi care il vede…nu ii pot spune adresa si din greseala spun adresa ei…sau din bisnuinta…
ajung la destinatie si vad toate becurile inchise….ca deobicei am foi si pixul meu cu care am luat atatea examene in facultate…..ma apuc sa scriu…poate nu fac bine dar alta solutie nu mai am….
“ma gandeam ca asa va fi dar totusi ma inspaimanta faptul ca nu o sa te mai vad niciodata… sa stii ca in toti acesti ani in care ti-am fost cel mai bun prieten si “amic” defat a fost mult mai mult dar probabil tu nu ai vrut sa vezi asta sau ai trecut cu privirea….cand ajungi sa stii totul despre o persoana incepe sa devina previzibila si te astepti la anumite lucruri si chiar le poti citi in glas….durerea ma apasa rau dar simt ca nu stiu ce as vrea sa iti zic…ca te urasc…ca nu te iubesc…ca nu am fost niciodata alaturi de tine…ar fi totul o minciuna pe care nu o pot spune…in loc sa ma gandesc lucrurile rele ma gandesc la zambetul tau…la atingerea ta calda…la acel “nu trebuia”…la orice lucru dragut pe care l-ai facut …la toate surprizele de ziua mea…la momentul cand te desparteai de cineva si veneai si imi ziceai mie primul in miez de noapte…cand plangeai pe umarul meu…cand ma ajutai si ziceai ca totul o sa fie bine….cand ai zis ca si eu simt la fel pentru tine…cand am vazut primul apus si primul rasarit….cand mai sarutat prima oara cu adevarat…cand ai zis ca fara mine nimic nu are rost…cand ti-am zis si eu la fel…cand vorbeam ore in sir la telefon…cand ma alintai….si ar mai fi multe…dar vream sa iti multumesc pentru tot ceea ce am enumerat si alte lucruri care trebuia sa le enumerez dar nu mi-a ajunge aceasta pagina mica….poate a fost greu si pentru tine…cine stie? inca o intrebare care nu va mai avea raspuns…printre multe altele…multumesc ca ai acceptat cadourile mele…ca m-ai acceptat asa cum sunt…dar cu toate astea vreau sa iti zic ca nu mai pot asa…daca ar fi prima oara da dar sincer nu mai pot am ajuns la o stare de saturatie prea mare si care nu mai vrea sa accepte alte suferinte…alte “oricum nu era potrivit pentru tine si stii asta”, “mai bine fara el”,”te-ai combinat cu altul?” si asa mai departe….cam vorbesc aiurea si pagina asta se cam termina….vream sa iti zic ca deacum incolo nu o sa mai stau pe capul tau..asa e cel mai bine din cate vad eu…imi pare rau ca trebuie sa fac asta dar altfel o sa sufar toata viata si nu mai pot sa imi controlez sentimententele de nici o culoare….o sa plec…nu stiu unde si cum…dar exact cum ai zis tu…sa nu stie nimeni de mine….sa nu mai auda nimeni strigatul meu….sa nu mai stiu de nimeni si nimic si poate asa o sa uit…sau nu o sa mai simt si o s afiu ca un robot ca toti ceilalti care stau pe lumea asta…poate daca asa e destinul ne vom mai intalni vreodata….eu sincer sper asta….dar ramane de vazut…ai grija de tine si imi pare rau inca odata….semnat al tau sincer…..”
pun scrisoarea in posta ce e gravata mai reliefat decat toate celelalte “fam.stefanescu” si plec incet imediat ce ploaia e gata sa imi acopere pasii ce se intind agale peste umerii mei….nu stiu unde ma duc sau ce sa fac mai ales acum ca nu am cu cine sa mai vb decat cu mine ..cum faceam inainte de oricare intalnire cu “ea”…dar mam saturat de atatea ganduri si de atatea intrebari…poate cine stie am exagerat eu ce nu trebuia sa exagerez si am facut totul pe dos sau am facut totul bine dar nu perfect…nu o sa mai aflu niciodata…intotdeauna mia placut ploaia, e asa de sincera…poate adevarul lipseste…poate lipsesc multe pe care eu le cred existentiale dar se poate ca nu trebuie sa fiu aici trebuie sa fiu in alta parte, in alt an, in alta era, intre alti oameni in alte vremuri….cine stie..
ma intorc la gara si ma apuca iar cineva de maneca
“lasama copile in pace!”
“asa vorbesti tu cu mine ?”
imi intorc privirea si vad pe cineva pe care am uitat de mult timp…am zis ca e mai bine sa nu simta si el durerea mea…
“scuze am crezu ca e altcineva…ce cauti aici?”
“am venit sa mergem…”
“unde?”
“nu mai tii minte am zis ca ne intalnim acum 5 ani aici ca sa plecam aiurea ca pe vremuri..”
“au trecut deja 5 ani?”
“da, esti gata?”
“da se pare ca da….hai sa mergem”
“mersi de mancarea si biletul lasat”
“nici o problema”
ma urc in trenul albastru si ma indrept catre nicaieri dar ce stiu sigur este ca nu cred ca 5 ani se pot duce asa usor…..
la revedere viata fericita, soare aprins, masa, copacul din gradina, ramuri infloriti,cuvantul TE IUBESC ma pregatesc de drumul cel mai dureros dar care fiecare om il trece odata si odata…se pare ca nu vreau sa aud raspunsul al intrebarea mea…
